INDECIZIA ŞI IPOCRIZIA POLITICIENILOR ÎN PROIECTUL ROŞIA MONTANĂ

Despre Roşia Montană s-au scris mii de articole şi a fost unul din cele mai controversate subiecte din media românească în ultimii 17 ani. În momentul în care a apărut acest subiect, adică zăcământul de aur şi argint de la Roşia Montană foarte multe lucruri erau neclare. În 1998 se ştiau prea puţine, prospecţiunile geologice erau şi ele la început, iar scandalul era departe de a începe. Şi iată, la 16 ani distanţă, scriu în continuare despre o poveste, un story cum spun americanii, care de departe este cap de afiş în presa românescă şi nu numai. Poveste care nu dă semne că s-ar încheia. Într-un fel sau altul.

Documentare înainte de toate

Când am început să scriu despre Roşia Montană nu am avut informaţii la prima mână. Sursele erau de cele mai multe ori subiective, informaţiile veneau prin intermediari, deseori erau trunchiate. În mare parte erau declaraţii despre scandalul care împarte comunitatea în două: pro şi contra investiţiei. Investiţie despre care nu se ştia mare lucru. Exista însă o asemănare izbitoare cu războiul între ortodocşi şi catolici din Ocna Mureş, astfel că o altă comunitate ruptă în două a devenit rapid un subiect. O ţară întreagă a aflat că undeva în Munţii Apuseni există o comună numită Roşia Montană. Care stă pe munţi de aur.
După câţiva ani, în care mai mult am consemnat declaraţiile unor politicieni, sindicalişti, etc, am decis să merg la faţa locului. Şi pentru prima dată am avut ocazia să îi ascult şi pe „canadienii” care voiau să scoată aurul de la Roşia Montană.
Adevărul e că la început majoritatea jurnaliştilor eram intoxicaţi, într-un mod sau altul, de diversiunile legate de cianuri, noi nu ne vindem ţara şi alte asemenea prejudecăţi. Aşa că vizita la Roşia Montană nu era decât un motiv de a dovedi la faţa locului că avem motive să scriem de rău de „canadienii” ăia care au venit să ne fure aurul şi care îi fac pe cei din Roşia să se urască între ei aşa mult. Mă rog, cam asta era ideea cu care venise fiecare. Numai că am avut surpriza să constat că mi s-a răspuns la fiecare întrebare, oricât de obraznică sau rău-intenţionată a fost. Ţin minte că am primit răspuns inclusiv la sumele plătite pentru publicitate de către companie. Întrebare la care nu se mai răspunsese până atunci.
Am stat o zi întreagă în Roşia Montană. O zi în care am pus sute de întrebări, în care am vizitat cariera, comuna, tot ce am vrut să văd am văzut. Şi atunci, după ce am primit şi o mulţime de informaţii, inclusiv studii făcute de companie, am concluzionat că acea companie, „canadienii”, nu doreau să ascundă nimic. Din contră ne-au pus la dispoziţie documente pentru care ei au plătit bani. Totul pentru ca noi jurnaliştii să avem o imagine completă asupra subiectului.
Evident că şi după aceea, pe măsură ce scandalul se amplifica, am citit o mulţime de articole cu şi despre Roşia Montană, care nu erau adevărate nici măcar 10 la sută. De la acea vizită, acum mai bine de 10 ani, nu am mai scris niciun rând fără să mă documentez. Chiar dacă asta înseamnă să muncesc 3-4 zile la un articol. Şi să dau zeci de telefoane şi să insist să mi se răspundă la întrebări.

Când politicienii trag de timp

Principalele caracteristicile ale acestui „story” sunt indecizia şi tragerea de timp. Să le luăm pe rând. Păi în primul rând vorbim de faptul că guvernare după guvernare, partid după partid s-au folosit din plin de subiectul Roşia Montană.spunând că vor da undă verde proiectului sau că îl vor opri, în funcţie de partid şi de electorat. Declaraţii făcute cu un singur scop: obţinerea de voturi. După ce se terminau alegerile nimeni nu îşi mai aminte nimic. Niciun cuvânt despre promisiunile făcute. Nici cele pro, nici cele contra. Iar comunitatea din Roşia îşi continuă viaţa amărâtă. Cât de ironică poate să fie viaţa. Să stai, la propriu pe un munte de aur, dar tu să nu ai un loc de muncă, iar viitorul să fie incert… În tot acest timp politicienii, şi vorbim aici de toţi, dar absolut toţi politicienii care au abordat subiectul Roşia Montană, au folosit subiectul în campaniile electorale fără nicio remuşcare. De fiecare dată în aceşti 17 ani. Şi de fiecare dată promiteau că „de data asta se va lua o decizie”. Nu a fost decât tragere de timp.
Pe de altă parte nu cred că vreunul din politicieni a fost foarte foarte hotărât să facă ceva, doar au dat din gură. Singurul care ar fi făcut ceva, din punctul meu de vedere, ar fi fost liberalul Teodor Atanasiu, propus pentru funcţia de ministru al economiei şi care declarase public că susţine proiectul şi că are toate argumentele, inclusiv economice, că este unul viabil şi că România poate câştiga bani frumoşi din exploatarea aurului de la Roşia Montană. Restul, doar poveşti. Indecişi, dar dornici de procente electorale bune, inclusiv defunctul USL, care a obţinut procente zdrobitoare în Apuseni în 2012 folosindu-se de Roşia Montană.

Vrem să scoatem aurul. Sau nu?

Are nevoie statul român de beneficiile pe care i le poate aduce acest proiect, de banii (mulţi sau puţini, chiar nu contează foarte mult) pe care i-ar obţine fără să investească nimic? Da sau nu. Teoretic da, pentru că altfel nu ar fi dat licenţa de exploatare în 1998. Doar că de la acea decizie şi până acum nu s-a mai întâmplat nimic. Din păcate se pare că va mai dura ceva timp până când cineva va avea tăria să rupă pisica în două şi să spună clar da sau nu acestui proiect.

Etichete: ipocrizie, rosia montana, politicieni, indecizie, tragere de timp